Unica spaimă a cascadei e odihna


Menirea cascadei e căderea
în despletire de coame şi plete,
splendoare efemeră a unui voal de spume,
euforie a saltului mortal

flacără lichidă, cascada
nu doarme, nu-şi conservă energia,
cade, cade într-una, fără să tragă în cădere
nici pasăre, nici vânt

cascada e dreaptă, abruptă, ea
nu înfăşoară
cuvintele în vată,
nu pune-n lanţuri
nici lumina-mamă,
nici curcubeul-tată

inconsistenţă aparentă care spulberă stânca,
bici care loveşte sângele în coaste, să-şi reia
galopul prin artere,
bisturiu care
taie ce trebuie tăiat,
curăţă ce tebuie curăţat,
spală rana, o închide,
vindecă

râde, strigă, hohoteşte,
cântă pe arcuşul luminii
trecându-şi vuietul în sânge
cascada
e încăpăţânarea de a trăi
în pofida

Reclame
Acest articol a fost publicat în literare și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s