Acest scaun


Acest scaun

pe care stau, clădit din aceiaşi atomi care compun pădurea
şi privesc, până când privirea
încrâncenată reuşeşte
să taie încă o fereastră în perete,
două, pentru aviditatea nepotolită a
ochilor
să pătrundă lumina, chiar confuză
ca aurul neseparat încă de filon, lumina pe care
o lacrimă,
o singură lacrimă
omenească
o va spala dumnezeieşte,
va face transparentă,
îi va da gustul acela numai al ei, gustul amărui
de migdală tânără,
gustul de pasăre contopită cu zborul
şi mirosul de
vânt care se lasă
călărit de gand,
eliberare
a culorii din curcubeu
şi sens al
fluidităţii universale
statuile coboară de pe soclu, încep
să curgă printre oameni
visul,
să se prelingă
în trezie
şi în aceasta împletire, disperată ca
o iubire-n agonie,
omul, el,
nu mai curge…
împietrit
de propriu-i mister,
caută cu privirea punctul fix
-statuia din el-însuşi-
şi strigă, strigă, până când
din el răsare dimineaţa
şi noaptea
se îneacă în propriu-i urlet.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în literare și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s