Monolog cu tata


Spune-mi, tată al meu,
acolo, la tine, e aşa cum se spune?
lumină fără umbră şi coruri îngereşti?
mi se pare cam sarbăd…
aici, în iadul nostru, încă ne înecăm
în albastru şi verde,
deşi, mai mereu, ucidem un Icar,
să cadă aşa, ca noi, de la nivelul solului,
să eradicăm trufia

suntem aproape desăvârşit cuminţi,
avem toţi cam aceeaşi culoare,
dar
de ce, tată al meu, ne trezim câteodată
urlând, deşi soarele nu omite pe nimeni,
deşi există fructe, grâne, păsări,
deşi ne scăldăm în albastru şi verde
aud oasele tale cum se macină
acolo, în oraşul cel mare, târfa Babilonului
cu tălpile goale prin sângele Icarilor
beată, dansând printre câini şi oameni vagabonzi

tată al meu, întinse în gol, mâinile mele, scoarţă
fără copac, fabrică de urlet, rărunchii

nici un adânc nu mai cheamă adâncul
“în glasul căderilor de ape”

se spune că acolo, în lumină şi coruri îngereşti
nu există tristeţe
asta înseamnă, tată al meu,
că nu-ţi mai aminteşti de mine.

Reclame
Acest articol a fost publicat în literare și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s