Ultimul capitol


Când mâinile noastre se ating,
pământul cotropeşte cerul, îi întoarce darul
dintr-un salt, şi-n sânul sfânt
din care a ieşit, se cuibăreşte iar,
cu fluturi şi corăbii,
cu ploi râzând copilăreşte,
cu lampioane, zmeie, origami.
carnea devine transparentă,
dar între un răsărit şi altul
stă apusul, tragismul orei
când ţărâna
rodeşte spini şi pălămidă.
Lumina moare-ncet şi doare
când între mâna ta şi mâna mea
cresc continente şi se şterge umbra.

Orice capitol se încheie, nu când vrem noi.
Un timp anume pentru finaluri, nu există.
Teme-te de zilele calme, banale.
Atunci se trezeşte simunul,
îţi dă un dos de palmă peste faţă,
te dă de-a berbeleacul,
în oase ninge,
în ochi se coace grâul,
curgi cu morţii la vale, mai viu
decât ai fost vreodată, mai jupuit,
mai cântec şi mai zbor,
pentru că-i, totuşi, ultimul capitol.

Reclame
Acest articol a fost publicat în literare și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s