CORNELIU BABA

CORNELIU BABA

Anii 1966-1970, ani de liceu. Ora de limba si literatura romana – nu stiu ce cauta Corneliu Baba in manualul de lb. si lit. romana, (poate pt. ca urmase cursurile Fac. de Litere si Filozofie) dar eu priveam “Odihna la Camp”, si mintea mea tanara, impanata de ororile comunismului – auzite si citite atat cat se putea auzi si citi, s-a grabit sa puna eticheta: tarani, saracie, munca, sudoare, incultura…pictor comunist…si cartea s-a inchis si anii au trecut, vartej de frunze scuturate in vant, un nume si un tablou ramase – prin nu stiu ce miracol – in memorie, ca o pecete urata, dar de nesters. Asa lucreaza Dumnezeu – mai bine zis “si asa”. La 16, 17 ani eram f. mandra de “cosmopolitismul” meu – Kafka, Camus, Eugen Ionescu (Ionesco, de!), s.a., s.a. Desigur ca nu m-am ostenit sa vad si alte tablouri, sau sa aflu ceva detalii biografice, de ce sa ma obosesc pt. un pictor communist ?

Revolutia 1989 –asa zisa – ; anul 199….inca era vie iluzia libertatii , inca mai credeam, desi trecusem bine de prima tinerete, si chiar de prima parte a celei de-a doua, inca mai credeam ca a spune ce gandesti, a avea …. programe la TV, a te lasa cuprins de betia maldarelor de carti din librarii, inca mai credeam ca acestea toate inseamna “a fi liber”. Si fiind eu asa libera, ma uit, in treacat, la un documentar despre….Corneliu Baba; ma uit, ma uit, si treptat, se instaleaza in mine o mare nedumerire, o incordare de caine de vanatoare; brusc,  sunt un arc intins la maxim, din care inca n-a pornit sageata. Mai e nevoie de vreo doua zile ca sa creasca framantatura, sa se coaca aluatul….si ca in transa, ma sui in tren si glont la Bucuresti, la Muzeul de Arta – retrospectiva  Corneliu Baba …asa lucreaza Dumnezeu !..printr-un nume si o imagine intepenite-n creier, candva, demult, intr-o clasa de liceu. Acum, incerc sa ma intorc la limba aceea unica, dinainte de Turnul Babel, poate acolo voi gasi cuvintul potrivit care sa exprime tsunami-ul descatusat in mine…ce plans disperat si mut urla in sufletul meu, la vederea acelei dureri stravechi cat universul ! ma sufocam, aer, vreau aer, dati-mi voie sa strig, sa fiu eu strigatul, durerea, oboseala, uluitoarea minune a acelor tablouri, a acelui pictor urias, titan, gigant…binecuvantat fie solul din care se trage, binecuvantati parintii care l-au adus pe lume, binecuvantata apa care l-a racorit, binecuvantat Domnul Care ni l-a daruit !

Stateau in jurul meu “Arlechini” obositi, obositi de rasul nostru tamp, care a infipt atatea  cutite-n carnea lor, parodii de Napoleoni infranti, cu ochi inchisi , sa nu mai vada ce nu e de vazut.

     Arlechin

 

Pe un jilt incapator, “Mihail Sadoveanu”, ganditor si falnic, mare cat Moldova, dar inca nepocait, ramas cu intrebarea in priviri.

“Mihail Sadoveanu”

“George Enescu”,  incovoiat acum de muzica , strangand sub brat vioara cu ultimul strop de pasiune pe care batranetea lui o mai suporta, bagheta-devenita prea grea, aproape cazuta, intors in sine-insusi si ascultand,sub pleoapele inchise , plansul oceanului pe ale carei ape se purtase, Thalassa, strigatul corabierilor greci, infinit repetat de starvurile scoicilor esuate pe nisip.

George Enescu

Un “Rege Lear” (?) in patru labe, prin maini ii curge vantul  si-n spatele lui un caine, umbra lui, si el, regele, un soi ciudat de imparat  devenit caine vagabond, cu ochi exoftalmici privind spre cer, alt  Iov pe-aceeasi gramada de gunoi, si aducandu-I aminte, cu ultimele puteri, lui Dumnezeu, ca “si cainii mananca de la masa stapanilor lor”.

Regele Lear (?)

Si in lipsa aceea de oxigen ,  aproape doborata sub povara prea-multei frumuseti, m-am oprit in fata spaimei…”Spaima” , de dupa Cadere, spaima aceea pentru care n-am fost creati, dar pe care am dorit-o, otravitul fruct al falsei si trufasei cunoasteri, spaima care am devenit noi toti de-atunci incoace si care o vom fi pana in cea din urma zi, spaima pura, zabranic de intuneric si de moarte. O mama isi strange copilul la piept, parca spre a-l feri de viata necrutatoare care va creste-n el; o femeie in doliu , care nu mai stie sa se roage; un cap dat pe spate, pe un gat care nu mai poate sa-l sustina; o alta cu piept alb, greu, in prim-plan, chintesenta a durerii si resemnarii; priviri in care nu mai e nici un strop de cer…spaima celor care stiu ca-s martori la moartea universului, Hristos coborat de pe Cruce, caci inca n-au aflat de Inviere.

Spaima

 

“Concetateni”..aceleasi dureri, de ieri, de azi, de maine, pana va exploda planeta !

“Concetateni”

“Cina”…nu Cea de Taina, nu frangerea painii-Trup si potirul vinului-Sange, nu Cina tainicei si dumnezeiestii lucrari, ci a noastra, cina noastra de fiecare seara, dar si aceasta cu frangere, si aceasta cu sange, frangerea si sangele care inseamna “viata”, dar fara majuscule! Tinerete obosita, cu breteaua cazuta si mana atarnand fara vlaga in farfuria goala, barbat-tata umilit, cu muschi atrofiati de hrana subtire, dar care trebuie sa mearga inainte, trebuie sa munceasca, trebuie sa umple farfuriile, fie si doar pe jumatate, sau pe sfert, pentru mirarea din ochii copilului, rotunzi, deschisi spre o lume curata –inca.

“Cina”

“Odihna pe camp”…lucrarea acelui pictor comunist. Ce vad acuma ochii mei trecuti prin Revolutie ? Tatal doarme, copilul doarme, mama nu; ea le pazeste somnul,  vegheaza,  cu singuratatea si intrebarile ei. Si acei tarani ignoranti  sunt azi , pe drept gazduiti in Palatul Regal, pentru ca si ei sunt –cu adevarat, regali; aproape eterni, cum aproape eterna e albastra planeta; rabdurii ca tarana si smeriti tot ca ea;

Pe cerul lui Dumnezeu, Corneliu Baba a devenit o stea in 1977.

Au ramas tablourile sale, si un clopot, departe, plangand.

 

Anca Tanase